Transalpina
Transalpina [1] (DN 67C) este o șosea din Munții Parâng, în Carpații Meridionali. Este cea mai înaltă șosea din România, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele (la 2.145 m). Drumul face legătura între orașele Novaci din județul Gorj și Sebeș din județul Alba. Fiind un drum montan, este închis pe perioada iernii.
Transalpina străbate patru județe – Gorj, Vâlcea, Sibiu, Alba – traversând Munții Parâng de la sud la nord, altitudinea cea mai mare având-o pe o porțiune de aproximativ 20 de km, în județul Vâlcea, unde se prezintă ca o „șosea de creastă”,[2] trecând la mică depărtare de vârfurile Dengheru (2.084 m), Păpușa (2.136 m), Urdele (2.228 m), Iezer (2.157 m) și Muntinu (2.062 m).
Începuturile acestui drum sunt neclare. Unele surse susțin că a fost construit prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu dacii, motiv pentru care pe hărțile de istorie este trecut sub denumirea de „coridorul IV strategic roman”.[3][4]
Există și o legendă locală care spune că, la sfârșitul secolului XVIII și la începutul secolului XIX, fiecare familie a participat la construirea unei porțiuni din acest drum, în funcție de posibilitățile fizice și financiare ale sale.[5]
Potrivit altor surse, șoseaua a fost refăcută și pietruită de germani în timpul Primului Război Mondial, din rațiuni militare, însă a fost foarte puțin folosită.[6]
Cert este că acest traseu, cunoscut ca „Poteca Dracului”, a fost inițial o potecă de munte, folosită de către păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a traversa munții cu turmele de oi în Țara Românească.[7]
În lucrarea sa Istoria Olteniei supt austriaci (1718-1739), istoricul Constantin C. Giurescu arată că încă din anul 1731 autoritățile austriece propuneau construirea unui drum transcarpatic pe traseul vechiului drum de transhumanță ce lega Transilvania de Oltenia.[7]
Având în vedere învățămintele din Primul Război Mondial, regele Carol al II-lea a dorit să aibă la dispoziție un drum strategic, pentru artileria montană, trasă de cai, care să poată fi parcurs de trupele care se mișcau între Valahia și Transilvania.[8] Pentru stabilirea traseului drumului, primul-ministru Gheorghe Tătărăscu a plecat pe munte de la Novaci la Lotru, însotit de 20 de călăreți din Novaci, conduși de învățătorul Ion D. Giurgiulan. În urma acestei acțiuni, Gheorghe Tătărăscu a inaugurat lucrările de construcție a drumului pe platoul Novaciului.[7]
Lucrările de refacere decise de rege au avut loc în perioada 1934-1939. La inaugurarea drumului, în anul 1939, a participat și regele Carol al II-lea, însoțit de viitorul rege Mihai I, precum și primul-ministru Gheorghe Tătărescu și soția sa Arethia. Aceștia au parcurs întregul traseu al drumului la bordul unei mașini de teren, la volan aflându-se chiar regele Carol al II-lea.[7] După inaugurare, drumul a fost cunoscut sub denumirea de Drumul Regal sau Drumul Regelui, care a înlocuit denumirea populară de Poteca Dracului.[9].
Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puțin întreținut.[10]
După revoluția din decembrie 1989 drumul nu a mai fost întreținut, o parte a zidurilor de sprijin au fost stricate, piatra fiind furată și utilizată la realizarea fundațiilor unor vile construite la Rânca.[7]
Coloana fără Sfârșit
Coloana Infinitului sau Coloana fără sfârșit este o sculptură a artistului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăceriiconcepute și executate de acesta. Inaugurată la 27 octombrie1938, coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 16 module octaedrice suprapuse, respectiv având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulele erau numite „mărgele” de către autorul lor, Brâncuși.
Privitor la geneza coloanei între celelalte sculpturi brâncușiene, există dovezi că proiectul este mult mai vechi.Se pare că încă din 1909 în atelierul lui Brâncuși ar fi existat „trunchiuri și bârne, coloane trunchiate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată „Proiect arhitectural” datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziția sa personală de la New York, Brâncuși expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârșit. Brâncuși însuși o denumea „un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”.
Poarta Sărutului
Descriere
Poarta sărutului, care se află amplasată pe aleea de la intrarea din parcul orașului, este dăltuită din piatră poroasă, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, fiind alcătuită din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijină o arhitravă cu dimensiuni mai mari decât ale coloanelor, având lățimea de 6,45 m, înălțimea de 5,13 m și grosimea de 1,69 m.
Pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului, două jumătăți ale unui cerc, atât de caracteristic operei lui Brâncuși. Arhitrava are de asemenea încrustat acest simbol, ca un fel de filigran. În plus, tot în filigran se află încrustații ce aduc cu un fel acoperiș al porții, ca și când poarta ar fi acoperită cu șindrilă. Bolta porții are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, întâlnim continuarea unor forme ovale identice, de parcă ar fi conturul feței și al umerilor.
Poarta sărutului arată ca un arc de triumf, simbolizând triumful vieții asupra morții.
Originea proiectului
Ca și în cazul Coloanei infinitului, ideea Porții era mult mai veche decât momentul transpunerii în piatră a monumentului.
În 1907, Brâncuși realizase o primă versiune a Sărutului care, simplificată, devenea în 1910 monument funerar în cimitirul Montparnasse. În 1916, sculptorul termina o Coloană a sărutului, alcătuită prin asamblarea a 4 blocuri pe care figurile și trupurile, aproape contopite, abia se mai deosebesc, fiind parcă prefăcute în două stane vecine, încremenite pe cele patru laturi ale acestui fragment arhitectural. Catalogul expoziției personale deschise de Brâncuși în 1933—34 la Brummer Gallery din New York menționează, de asemenea, prezența unei „Coloane a sărutului” ca parte a proiectatului Templu al contemplației, pe care sculptorul urma să-l ridice în Indore.
Referindu-se la aceste coloane, Brâncuși îi mărturisea sculptoriței Malvina Hoffman : „La început am săpat în piatră grupul celor două făpturi înlănțuite…, în urmă, după lung timp m-a purtat gândul spre chipul unei porți prin care să se poată trece dincolo. Acum am intenția, să dezvolt siluetele în motivul de deasupra porții”.
Motivul sărutului prezentat pe stîlpii laterali sub forma stilizată a unor pupile uriașe este regăsit de-a lungul lintoului Porții. Brâncuși spunea „Ce e sus mic, jos este mărit”.